Lacul Sfanta Ana se odihneste la poalele unor munti ingemanati ca apa
pe fundul unui vas mare. De jur imprejur paduri de conifere alcatuiesc o
coroana. Calatoriti peste tot pamantul dar loc mai frumos ca acesta nu gasiti.
Dar cine s-ar fi gandit ca pe locul acestui lac minunat, demult era un munte
foarte inalt iar in varful acestuia o cetate mandra cu vedere catre
satele din Ciuc si Trei Scaune. Dar nu era singura cetate din zona, ci
la o ora distanta, langa pestera "Puturoasa", se ridica alta mandra
cetate. Era foarte de demult. Nu mai exista nici o urma a cetatilor.
Dar amintirea lor, amintire trista, exista si acum.
In cele doua cetati locuiau doi frati, amandoi mandri si nesabuiti.
In inimile lor nu era loc de dragoste pentru nimeni. Exploatau si
chinuiau poporul si nu se iubeau nici unul pe celalalt. Intotdeauna
se laudau si se intreceau care-i mai bogat. In pivnitele ambelor cetati
se gasea o mare de aur si argint.
Intr-o buna zi, cum necum, dintr-un loc indepartat a venit in
vizita la stapanul cetatii puturoase un domn important.
A venit intr-o caleasca trasa de 6 cai. Dar asa o caleasca si asa niste
cai nu s-au mai vazut. Rotile, osiile erau din aur curat, harnasamentul era
batut cu aur, argint si nestemate iar caii erau mai focosi ca zmeii.
Si asa nici ca a mai avut liniste stapanul cetatii puturoase, de cum a
vazut caleasca si cei sase cai. Imediat a tabarat pe musafir, si nu l-a mai
lasat in pace: sa-i vanda lui caii cu calesca si harnasament cu tot.
Degeaba i-a oferit aur mult, stapanirea unor tinuturi, musafirul
nu s-a lasat induplecat.
"Lasa ca tot ale mele vor fi" - s-a gandit in sinea lui.
A pregatit un ospat mare, curgea vinul ca si apa Oltului, si cand musafirul
era ametit, stapanul nostru a scos zarurile.
El socotise ca va castiga caii si caleasca. A socotit cum a socotit, dar si
norocul a fost de partea lui si a castigat toti banii musafirului si pe
deasupra cei sase cai cai frumosi si caleasca cu totul.
Cum a plecat musafirul primul lucru a fost sa se duca sa-si viziteze fratele.
Cum o sa-l mai invidieze acesta. Are aur mai mult, argint mai mult dar asa cai si
caleasca nu are.
Fratele lui tocmai era in curtea cetatii cand a ajuns caleasca trasa de
cei sase cai nemaipomeniti.
- Ei frate, ai asa cai frumosi? - a strigat biruitor
- Asa nu am - a raspuns fratele - dar o sa am si mai si
- Asta as vrea sa o vad si eu!
- Pai nici nu o sa treaca 24 de ore ca ai sa vezi.
Stapanul cetatii puturoase a ras din rasputeri
- Mai ceva ca asta! Eu insa spun, sa fie ale tale si cetatea mea si
pamanturile mele daca vii la mine cu sase cai mai grozavi ca acestia.
- Nu cu sase ci cu doisprezece!
Stapanul cetatii puturoase nici nu a urcat la fratele sau,
a dorit doar sa-i arate caii, sa-l roada invidia, s-a intors si a plecat spre casa,
ca un vant puternic, poate chiar si mai repede.
Celalalt frate s-a gandit toata ziua de unde sa faca el rost de 12 cai deosebiti.
Degeaba sa tot gandit, degeaba si-a pus minte la contributie, nu i-a venit nici o idee,
de unde sa faca rost de sase cai nemaivazuti, ba chiar nu de sase ci de doisprezece.
Era foarte suparat pe nesabuinta lui. Dar ce i-a venit deodata in minte?
Sa aduca in cetate douaspreceze fete, pe cele mai frunoase, sa le inhame la
caleasca si asa sa mearga la fratele lui. A poruncit slugilor si i-a trimis in
toate partile sa aduca cele mai frumoase fete.
Intr-o jumatate de zi, s-au intors sllugile cu fetele: erau cu sutele, una mai
frumoasa decat cealalta, dar cea mai frumoasa era Ana. Pe ea a ales-o prima stapanul cetatii.
Apoi inca unsprezece. Pe urma si-a adus caleasca aurita si in fata ei le-a aliniat
si inhamat pe fete. Saracele fete! Tremurau in fata calestii.
Le curgeau lacrimile ca o ploaie de vara si se uitau spre cer de unde asteptau ajutor.
Apoi stapanul a urcat pe capra, si-a scos biciul, a chiuit de a rasunat padurea.
- Dii, inainte dii!
Fetele au incercat sa inainteze dar nici nu au putut misca caleasca grea.
Tare s-a mai maniat stapanul. A lovit puternic cu biciul in fata nimerind-o
chiar pe Ana care era in frunte. Din pielea alba ca zapada a inceput sa
curga sangele si iar a rasunat vazduhul de strigatul stapanului:
- Dii, Ana, dii - a tipat si iar a biciuit-o pe Ana
- Sa te trasneasca stapanul cerului! a strigat Ana - scufunda-te sub pamant,
ucigas de suflete nevinovate!
Si, chiar in acel moment, s-a inegrit cerul, a fulgerat, a tunat si pamantul a
inceput sa se miste, copacii trosneau, turnul cetatii se clatina, a inceput sa
se incline, si apoi brusc s-a prabusit, si dupa el intreaga cetate, pamantul
se scufunda tot mai jos, pana cand totul a fost inghitit de ape.
Si auziti minunatie, cand s-a linistit supararea cerului, pe locul cetatii
se afla un lac minunat, iar pe lac pluteau dousprezece lebede.
Departe de ele se zbatea un zmeu in vartejul lacului, se straduia sa prinda
cele douasprezece lebede, dar nu putea sa se elibereze din valtoare.
Lebedele pluteau frumos in liniste, au pasit pe uscat, s-au scuturat si s-au
transformat inapoi in fete. S-au grabit sa ajunga repede in satele lor numai
Ana a ramas acolo. A construit o capela pe marginea lacului si aici si-a petrecut
viata in rugaciune.
Si au venit aici pelerini din toate partile, sa se roage in mica capela alaturi
de fata cu viata sfanta, pe care chiar in timpul vietii au numit-o Sfanta,
iar dupa moartea ei au numit lacul Sfanta Ana.
|
