Maramuresul, acest tinut sfant al pamantului romanesc, se intinde in partea de nord a Carpatilor Orientali care, prin lantul muntilor Rodna-Carpati Vulcanici de Nord si Muntii Maramuresului, inchid cea mai mare depresiune a acestora: Depresiunea Maramuresului.

Zonele deluroase, terasele raurilor, luncile si vaile, dar si partile montane pana la o anumita altitudine au oferit dintotdeauna conditii prielnice intemeierii asezarilor.

Din perspectiva istoriei, "Tara Maramuresului" este o straveche vatra romaneasca locuita din timpuri imemoriale. Sapaturile arheologice si descoperirile intamplatoare au scos la lumina vestigii de cultura si civilizatie inca din perioada neolitica.

Epoca bronzului este reprezentata printr-o cultura bogata ale carei vestigii pot fi intalnite in majoritatea localitatilor actuale ale Maramuresului, cu elemente de continuitate in epoca fierului, in zona fiind atestata prezenta dacilor si a celtilor.

Continuitatea pe parcursul primelor veacuri ale mileniului este marcata de structurile sociale de obsti, cu elemente specifice dacilor liberi si simbiozei daco-romane-celtice. In perioada medievala apar formatiunile cnezatelor de vale si voievodatul, care au facut sa functioneze relatiile dintre oameni, neamuri si sate, opunand rezistenta presiunilor din afara.

Incepand din secolul al XIV-lea, vecinul de la apus, regalitatea maghiara, isi face din ce in ce mai mult simtita prezenta si in aceasta zona, infiltrand primele comunitati de oaspeti pe Valea Tisei.

Modelul de organizare politica si militara al voievodatului si cnezatelor de vale a dus la afirmarea identitatii etnice a romanilor maramureseni, care in secolele al XIV-lea si al XV-lea, in luptele duse impotriva tatarilor si altor navalitori, se dovedesc buni organizatori si osteni, fiind recunoscuti si intariti in proprietatile lor din mosi-stramosi si de catre regii maghiari care deja si-au intins jurisdictia si pe aceste meleaguri.

Rezistenta romanilor impotriva penetratiei maghiare culmineaza cu revolta voievodului Bogdan I care, impreuna cu o buna parte din ostenii sai, pleaca in moldova, proclamandu-se primul Domn al acesteia.

Majoritatea covarsitoare a satelor din Maramures sunt dintotdeauna romanesti, locuitorii acestora avand statut de oameni liberi, la care s-a adaugat rangul de nemesi, adica de mici nobili.

Institutia de baza a societatii maramuresene este neamul: neamul mare, care cuprinde pe toti cei inruditi pe linie consanguina si poarta acelasi nume de familie, si neamul mic-familia restransa.

In general, marile neamuri sunt inrudite intre ele in cadrul aceleiasi comunitati prin casatorii intre parteneri de acelasi rang social, iar in situatia ca un neam nu-si gaseste partener de rangul lui in cadrul comunitatii de origine, trece in alta comunitate. Acest fenomen a avut ca efect o structura unitara a zonei in toate planurile, inclusiv in cele ale culturii populare.

Anul 1931 este de referinta pentru istoria culturii romanesti, de atunci datand primul text scris in limba romana - Codicele de la Ieud.

Tot in 1931, Manastirea din Peri, ctitorie a familiei voievodului balc si a lui Drag Mester, capata rang de stavropighie, fiind pusa sub protectia Constantinopolului. In cadrul acestei manastiri a existat o bogata viata spirituala si culturala. De aici, prin manuscrise copiate si mai tarziu prin carti, se va raspandi cultura romaneasca pe o arie larga. Sub influenta acestora, mai tarziu, dieci si calugari, carturari si preoti vor scrie romaneste, multi dintre ei vor nota, pe caiete care se pastreaza, poezii si alte creatii orale, dar si diversele credinte, mituri si fapte din viata comunitatilor satesti.

Toate acestea sustin concluzia profesorului Mihai Pop ca in viata veche a Maramuresului putem regasi "acea forma tripartita a functiunilor unei societati formate din conducatori politici si osteni, din carturari si din producatori de bunuri pe care G. Dumezil o socoteste specifica vechilor culturi indoeuropene. "

Prima atestare scrisa a Maramuresului dateaza din anul 1199, iar in secolele urmatoare (XII-XV) documentele consemnaeza majoritatea localitatilor si marile neamuri ale Maramuresului.

Municipiul Sighetul Marmatiei, asezat la confluenta raurilor Iza si Tisa, la frontiera de nord-vest a tarii, este vechea capitala a Maramuresului istoric.

Numele orasului vine de la radacina "Zeget" - apartinand fondului de substrat traco-dacic al limbii romane si care inseamna "cetate'. Asezare umana straveche, cu vestigii din epoci indepartate, orasul apare consemnat in documente la 1326. Dealul Cetatii-Solovanul, cu o cetate in incinta careia se afla vestigii datand inca din perioada traco-dacilor, sta pavaza asezarii.

Orasul a luat amploare o data cu trecerea timpului, viata sa economica si culturala fiind specifica burgurilor transilvane. Spre Sighet au gravitat de secole oamenii Maramuresului de pe toate vaile, asezarea dezvoltandu-se in timp ca o mini-capitala. Institutii culturale prestigioase - ca Asociatiunea pentru cultura poporului roman din Maramures, intemeiata la 13 decembrie 1860, care reprezenta si nucleul primului muzeu al zonei - si-au adus din plin contributia la emanciparea culturala si nationala a romanilor din zona, la pastrarea, conservarea si transmiterea elementelor de identitate cultural-nationala locala.

Deci, privita retrospectiv, ideea de muzeu in aceasta zona se regaseste in scopurile pe care si le-a propus Asociatiunea pentru cultura poporului roman din Maramures. Dezideratul principal al Asociatiunii a fost culturalizarea marelui public, a oamenilor de la sate, propasirea lor in plan cultural si, implicit, trezirea constiintei nationale.

Ca presedinte al Asociatiunii a fost ales Iosif Man de Sieu, comitele suprem al Maramuresului, iar din comitet faceau parte personalitati de marca ale vietii politice si spirituale a Maramuresului. Dintre acestea, in timp, s-a evidentiat Ioan Mihalyi de Apsa, personalitate stiintifica si culturala de exceptie.

Inzestrat cu o temeinica pregatire stiintifica (studii de drept, istorie, arheologie, numismatica, arhivistica), dar si cu o buna cunoastere a limbilor clasice (latina, greaca, slavona) precum si a celor moderne (franceza, germana, maghiara, ucraineana), acesta strabate satele zonei facand valoroase descoperiri arheologice (colectii din neolitic, epoca bronzului), semnaleaza ruinele bisericilor voievodale din perioada medievala de la Cuhea si Giulesti, realizeaza o bogata colectie de numismatica (in special monede romane din secolele II-IV, descoperite in satele Maramuresului), colecteaza de la tarani asa-zisele diplome maramuresene (pergamente din secolele XIV-XV), studiaza in arhivele fostului imperiu si realizeaza in casa proprie un muzeu de mare valoare (astazi casa are statut de muzeu, aflandu-se in centrul orasului, pe strada ce-I poarta numele).

Paralel cu activitatea lui Mihalyi la Sighet, in 1899, un grup de intelectuali maghiari si romani, condus de Dr. Szilagyi Istvan, din care facea parte si Ioan Mihalyi, creeaza o Asociatie ce avea sa fondeze un muzeu de istorie si istorie naturala (din pacate, colectiile acestuia s-au dispersat in timp).

Dupa unirea Maramuresului cu patria mama, incepand cu anul 1921, din initiativa profesorului Gheorghe Vornicu si datorita impulsului ASTREI, incepe o ampla actiune de organizare a unui muzeu etnografic al Maramuresului. Eforturile profesorului Vornicu au fost in cele din urma incununate de succes. In anul 1926, cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din Romania, care s-a tinut la Sighet, in prezenta savantului Simion Mehedinti, se inaugureaza Muzeul Etnografic al Maramuresului in cladirea Palatului Culturii.

Muzeul cuprinzand patru sectii (pacurarit-pastorit, obiceiuri casnice, industrie casnica, arta bisericeasca) isi propune sa fie "pastrator al tezaurului sufletesc al poporului roman din Maramures, informator si educator artistic al publicului vizitator".

In anul 1940, dupa Dictatul de la Viena, Maramuresul a fost incorporat Ungariei hortiste, astfel ca cea mai mare parte a colectiilor s-a pierdut. Dupa razboi, in anul 1954, se reinfiinteaza muzeul local, sarcina reorganizarii fiindu-I incredintata lui Francisc Nistor. Acesta, cu pasiune si tenacitate, va strabate satele Maramuresului, punand bazele unei noi colectii care va constitui nucleul actualului muzeu. La 1 martie 1957, muzeul se redeschide pentru public cu o expozitie eterogena (cuprinzand colectii de arheologie, etnografie, stiintele naturii) care va functiona pana in anul 1967. Dupa patru ani, muzeul se reorganizeaza pe sectii, la 26 decembrie 1971 deschizandu-se expozitia etnografica actuala, organizata intr-o conceptie moderna, intr-o cladire adecvata, situata in centrul orasului (strada Bogdan Voda nr. 1).

Expozitia functioneaza in sali dispuse in circuit deschis si este structurata pe principalele categorii ale culturii populare. In primele sali sunt prezentate ocupatiile primare - culesul din natura, vanatoarea, pescuitul, "barcuitul" (vanatoarea de albine) - ilustrate prin obiecte folosite in practicarea acestora. Apoi ocupatiile principale, care sunt cele de tip agro-pastoral, la care se adauga "butinaritul" (adica lucrul la padure) si plutaritul, Maramuresul fiind bogat atat in paduri de foioase, cat si de conifere.

Inventare de unelte agricole: pluguri, grape de lemn, furci si greble, imblacie, vase mari pentru pastratul semintelor, confectionate din nuiele impletite si unse in interior cu argila in amestec cu balegar de cal, buduroaie din trunchiuri de lemn de salcie sau plop scobite in interior, o suita de pive cu pilug pentru zdrobitul semintelor (avand forme artistice deosebite), alaturi de cateva componente ale unei prese de ulei cu surub, ilustreaza agricultura ca ocupatie de baza a populatiei autohtone, atestata in zona din epoca bronzului (seceri de bronz descoperite la Bogdan Voda, Sighet, Craciunesti etc. ).

Pastoritul si cresterea animalelor in general sunt ocupatii specifice, practicate din vremi indepartate. Expozitia prezinta inventarul unei stane, in care marea majoritate a pieselor, confectionate din lemn, sunt marcate prin crestaturi si incizii cu semne care azi au trecut in sfera decorativului, frumosului: embleme solare, pomul vietii, dintele de lup etc. Vase din lemn pentru mulsul oilor, pentru preparatul branzeturilor, linguri si linguroaie de diferite forme si dimensiuni, "jintalaul: pentru batutul laptelui, cofe si barbinte, carambul pentru masuratul laptelui sunt doar cateva piese care dau imaginea unor stravechi ocupatii.

In expozitie, o sala cuprinde uneltele folosite de femei in industria casnica textila: melita pentru canepa si in, "hrebdinca" (cu dinti metalici) si "hrebanul" (cu dinti de lemn) pentru pieptanatul "fuiorului". Furca de tors (sau "cujelca") frumos ornamentata, fuse simple si cu zurgalai, indreptare si vartelnite pentru depanat "sculele" de "tort", sucale si suveici, "bragle"sau vatale, "teara" sau razboiul de tesul, pranice si magle, iata doar cateva piese care se constituie intr-un univers tehnic, pe care tarancile l-au stapanit perfect.
O sala speciala cuprinde mobilierul taranesc specific zonei: lazi de zestre pentru mirese, dulapioare pentru vase, linguare, blidare, scaune si lavite, leaganul de umar si leaganul cu picior, patul traditional, scasune cu spatar si scaune pentru copii, coltare, cuiere si cuierase sunt piese create de-a lungul secolelor, adaptate perfect la nevoile interiorului care intra intr-o armonie perfecta cu textilele, icoanele si frizele de ulciorase si blide ce-I innobileaza aspectul. Trebuie sa remarcam functionalitatea acestor piese, armonia proportiilor si decorul de o rara sensibilitate.

Deoarece la data organizarii expozitiei de baza etnografice nu exista siguranta infiintarii unui muzeu in aer liber, s-a destinat un spatiu generos prezentarii unor elemente de arhitectura populara recuperate de la casele vechi care s-au demolat si care sunt extrem de sugestive pentru spiritul creator al taranului roman in domeniul arhitecturii. Astfel, sunt expuse ancadramente de usi si ferestre, stalpi de prispa intr-o mare varietate, mestergrinzi si prichice de vatra, usi de sura si stalpi de fantana cu cumpana, fragmente de garddin nuiele impletite, zavoare din lemn si desigur o mare varietate de stalpi de la vechile porti maramuresene. O poarta si o portita purtand o inscriptie in cirilica, cu textul Ani de la Adam 7200 - iara de la Cristos 1790, intregesc armonios aceasta sala.
Trebuie sa mentionam realizarea artistica deosebita a acestor piese. Toate poarta insemne crestine si marci stelare si solare, figuri zoomorfe (cocosul, sarpele) dar si antropomorfe. Pe stalpii de porti predomina motivul pomului vietii in forme specifice. Aceste semne/marci au avut, in trecutul indepartat, semnificatii magico-mitice care azi tin de sfera decorativului.

In doua sali sunt expuse textile de interior: stergare, fete de masa, sterguri de ruda, fete de perna etc., dar si cergi si covoare. In majoritatea lor sunt tesute cu motive specifice, exclusiv geometrice, vopsite cu coloranti naturali sau anilina.
Portul popular, bijuteriile si podoabele (zgardane, "zgarzi scumpe" din coral, cununi de mireasa), costume de copii si adulti, dar si costume de mireasa intregesc acest univers uman de mare rafinament artistic. Intr-o vitrina speciala este prezentat si portul specific grupului etnic ucrainean, destul de numeros in zona.
Ultima sala din cadrul expozitiei de baza este rezervata ceramicii de Sacel care prin tehnicile folosite (arderea la rosu, lustruirea cu piatra), elementele decorative si forma vaselor este foarte asemanatoare cu ceramica dacica. Cuptorul in care se ard vasele este de factura romana. Este expusa si ceramica de Vama, Baia Mare si Lapus, care a circulat in zona, olarii venind la Sighetul Marmatiei la marele "targ de tara" care de secole se organizeaza aici in prima zi de luni din fiecare luna.
In holul de la etaj, destinat expozitiilor speciale, se afla o bogata colectie de masti, care exceleaza prin celebrele masti folosite in drama liturgica Viflaimul (mosi, daci, moartea, filosofi de la curtea lui Irod) dar si masti folosite in jocul caprei, jocul ursului etc.
La parter sunt expuse icoane pe sticla (centrul de la Nicula) si icoane pe lemn (din secolele XIV-XVIII), completate de sculpturi in lemn recuperate de la vechile troite de hotar.
O sala este destinata expozitiilor temporare si manifestarilor cu publicul.

Dupa deschiderea expozitiei pavilionare, a inceput actiunea de identificare si achizitionare a celor mai reprezentative monumente de arhitectura populara si instalatii tehnice taranesti pentru Muzeul Satului Maramuresean, Mihai Dancus elaborand, in 1972, tematica de organizare a acestuia.

Restaurarea monumentelor in muzeu a creat probleme deosebite pentru specialisti. Din fericire, in zona mai sunt multi mesteri care stapanesc bine tehnicile traditionale. Cu ajutorul acestora pot fi conservate aceste nestemate ale geniului creator romanesc.

Ultima actualizare: 7 noiembrie 2000
Revenire la:	Pagina Nationala	Index Romania	Index Cultura	Index Muzee			Limba Engleza		Contact